DEFICIENTELE de POSTURA

             Postura reprezintă o funcție a corpului omenesc bazată pe acțiunea sinergică și coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos central și periferic cu ajutorul cărora se mențin: stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile constante între segmentele corpului, precum și între corp și mediul înconjurător.

    Poziția caracteristică omului este cea ortostatică, antigravitatională. Stabilitatea posturală se realizează datorită memoriei rețelei neuronale care prin mesajele primite de la receptori stochează modele de referință pentru toate pozițiile fundamentale și derivate ale corpului in spațiu.

 Postura aliniamentului ortostatic este următoarea: stând, privirea anterior, bărbia orizontală, umerii relaxați, membrele superioare pe langă trunchi, palmele în poziție intermediară de pronosupinație, degetele ușor flexate, membrele inferioare aliniate, genunchii extinși, picioarele aliniate anterior, călcaiele si varfurile apropiate (ca varianta vârfurile picioarelor se departeaza la un unghi de 45 de grade).

În cadrul Congresului Mondial de Posturologie  din 2005 M. V. Constantinescu afirma că postura corectă este aceea în care capul este centrat pe pelvis, fața este îndrepată înainte și centura scapulară se află aproximativ în același plan cu pelvisul. În poziția stând greutatea corpului este distribuită uniform. O linie trasă în jos de la ureche trebuie să treacă prin centrul osului calacaneu. Dacă linia cade în fața acestui punct mușchii gâtului și ai coloanei vertebrale se vor afla sub tensiune pentru a susține capul.

Postura corectă afectează atât modul în care ne percep ceilalți, cât și modul în care ne percepem noi înșine. Se poate spune că o postură adecvată transmite creierului că totul este bine, iar starea sănătății se află în parametri optimi.

              O postură corectă este necesară pentru a produce o mișcare eficientă de-a lungul lanțului cinetic.

            Cercetătorii domeniului au ajuns la concluzia că până la 70 % dintre sportivii amatori nu au o postură corectă, ceea ce indică o musculatură insuficient dezvoltată. De aceea, în efort intens, musculatura nu atinge randamentul dorit pentru a susține tehnica de execuție a exercițiilor fizice sau a probelor sportive.

            Avantajele unei posturi, de la estetica corporală și mișcărilor cu impact major asupra imaginii de sine a persoanei respective, la prevenirea accidentărilor, crește calitatea rezultatelor în performanța sportivă.

            Renumitul fiziolog Charles Sherington, laureat al premiului Nobel în 1832, a descris sistemul pentru menținerea posturii ca fiind ,,cel mai nesigur și nedemn de încredere dintre toate”.

            Corpul uman se modelează în funcție de obiceiurile noastre, ceea ce determină o musculatură mai mult sau mai puțin dezvoltată. Un tonus muscular slab nu reprezintă cauza pentru o postură incorectă, ci mai degrabă mecanismele de execuție greșit însușite și consolidarea obiceiurilor proaste.

            În ceea ce privește omul obișnuit, datorită atitudinilor vicioase, pot fi dezvoltate în timp o serie de deficiențe posturale, un exemplu în acest sens putând fi cifo-scolioza profesională.

 Postura corporală normală vs. postura corporală patologică

             Postura normală a corpului reprezintă o ,,funcție a corpului omenesc bazată pe acțiunea sinergică și coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos central și periferic, cu ajutorul cărora se mențin stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile constante între segmentele lui, între acesta și mediul înconjurător” ( Cordun Mariana, Postura corporală normală și patologică, 1999).

            Există două tipuri de elemente de bază care fac referire la funcția de postură și anume:

            ›   elemente pasive;

           ›   elemente active.

Din categoria elementelor pasive fac parte sistemul osos, articulațiile, țesuturile periarticulare, fascii, aponevroze precum și rezistența la întindere a mușchilor, aceasta fiind deosebit de important în ceea ce privește menținerea pasivă a posturii.

Elementele active ale posturii sunt reprezentate de mușchi și de sistemul nervos central și periferic. Centrii medulari și cerebeloși prelucrează și coordonează ca organe analizatoare activitatea receptorilor  și elaborează reflexele de echilibru și de postură a corpului.

Postura corectă a corpului se dezvoltă treptat și se evaluează în diferite poziții statice sau dinamice. În acest sens se poate realiza un examen somatoscopic și somatometric sau se pot utiliza tehnicile speciale de măsurare a curburilor coloanei vertebrale sau se poate aprecia egalitatea în lungime și grosime a membrelor superioare și inferioare.

Postura vicioasă este o abatere de la forma normală a unor segmente ale corpului. Aceasta paote fi cauza lipsei de control asupra propriei atitudini, prin adoptarea unor poziții sau activități motrice greșite repetate.

Deficiența fizică reprezintă un stadiu avansat de evoluție a devierilor de la postura normală a corpului. Instalarea ei poate fi lentă, însă se poate corecta. Corectarea deficiențelor fizice presupune respecatarea unui program riguros, iar durata tratamentului este în funcție de etapa de evoluție a deficienței.

Trebuie subliniat faptul că deformația fizică se caracterizează atât prin modificări funcționale, cât și structurale ale segmentelor.

Cauzele care stau la baza instalării unor atitudini greșite pot fi directe (poziții incorecte) sau indirecte, acestea din urmă fiind datorate unor afecțiuni organice sau psihice.

Factorii care contribuie la instalarea modificărilor de postură sunt:

• predispozanți– poziții incorecte, prelungite;
• favorizanți: boli cronice, privațiuni alimentare, condiții de igienă necorespunzătoare;
• determinanți: deprinderi greșite de postură (postura în bancă, pe scaun).

Atitudinile greșite și deficințele fizice pot fi rezultatul:

○   unei insuficiențe funcționale (laxitate articulară, hipotonie musculară);

○   unei rigidități sau încordări exagerate (redoare articulară, tonus muscular crescut);

○   unei inegalități sau asimetrii funcționale.

 Metode de măsurare și evaluare a posturii corporale

›   metode subiective

›   metode obiective

Somatoscopia, metodă subiecivă, reprezintă o metodă de evaluare a dezvoltării fizice și constă în examinarea vizuală a subiectului în scopul aprecierii gobale (somatoscopie generală) sau segmentare (somatoscopie segmentară) a armoniei dezvoltării în vederea depistării eventualelor deficiențe fizice.

Prin intermediul somatoscopiei generale se urmărește: stratura, starea de nutriție, atitudinea globală a corpului, proporționalitatea, vârsta biologică și cronologică, tegumentele, țesutul celular subcutanat, mușchii scheletici, oasele, articulațiile, motricitatea.

Studiul aliniamentelor se realizează cu ajutorului cadrului antropometric de simetrie și cu ajutorul firului cu plumb.

Deficiențe posturale funcționale

Deficiențe ale coloanei vertebrale în plan sagital

Studiul curburilor coloanei are la bază poziția de ortostatism, iar consolidarea acesteia poate fi considerată după terminarea procesului de creștere. Sunt evaluate ca fiziologie următoarele curburi în plan antero-posterior: curbura cervicală, toracală, lombară și sacro-coccigiană.

Curburile coloanei vertebrale se prezintă ca un tot funcțional deși fiecare curbură este condiționată de curburile din vecinătatea ei. O exagerare a unei curburi într-un anumit plan sau segment antrenează instalarea unei curburi în partea opusă, astfel că în dinamica instalării deficiențelor fizice există curburi primare și secundare.

Cifozele pot fi funcționale sau patologice, cele funcționale fiind numite și atitudini structurale. Cifozele funcționale sunt:

• Habituală
• De creștere
• Compensatorie
• Profesională

Cifozele patologice se caracterizează printr-o evoluție mai rapidă și printr-o amploare mai mare a curburilor. Sunt însoțite de modificări de structură, ceea ce le face mai greu de corectat.

Lordoza reprezintă o exagerare a unei curburi orientată cu convexitatea anterior sau apariția unei asemena curburi la un alt nivel unde în mod obișnuit există o curbură cu orientare inversă. Mecanismul de instalare este, ca și în cazul cifozelor, prin inversare. De aici și clasificarea lor în tipice(se produc prin accentuarea lordozelor lombară și cervicală) și atipice(se produc în regiunea cu cifoză fiziologică, prin inversarea curburilor și prin extinderea lordozei la întreaga coloană lombară). Se disting lordoze funcționale și patologice, cele funcționale clasificându-se în habituale, de creștere, profesionale, compenatorii.

Cifolordoza reprezintă o curbare exagerată a coloanei vertebrale în pal sagital. Se consider ca cifo-lordoza este atipică atunci când una dintre curburi este mai scurtă sau depășește curbura fiziologică a coloanei vertebrale.

Deficiențe ale coloanei vertebrale în plan frontal

Deficiențele tridimensionale ale coloanei vertebrale sunt reprezentate de scolioze. Scolioza poate prezenta una, două sau mai multe curburi. Poate apărea frecvent la copii de vârstă școlară dar destul de des se întâlnește și la persoanle adulte, în cazul în care nu au putut fi corectate în perioada de creștere.

Scolioza cu o singură curbură poartă denumirea de scolioză în C, iar cea cu două curburi poartă denumirea de scolioză în S.

Scoliozele funcționale denumite și atitudini scoliotice se clasifică astfel: habituală, profesională, statică și a nou născutului. În categoria scoliozelor patologice sunt incluse scoliozele care au la origine o afecțiune și au la bază drept cauză declanșatoare o alternare structurală vertebrală pe care scoliozele funcționale nu o au.

Scoliozele patologice cu etiologie necunoscută sunt cea infantilă, juvenilă, adolescentină, iar cele cu etiologie cunoscută sunt reprezentate de cea congenitală, rahitică și paralitică

 Implicațiile probelor atletice asupra posturii

 Practicarea sportului are ca efect o presiune mai mare asupra coloanei vertebrale. Ca urmare a efortului fizic intens capacitatea de adaptare a vertebrelor, discurilor intervertebrale, ligamentelor și mușchilor, scade și influențează dimensiunile curburilor fiziologice și implicit postura corporală.

Alergarea pe distanțe medii și lungi implică mișcări echilibrate și puternice, astfel organismul se adaptează la efort dar pe fondul apariției unei modificări de postură. Ca urmare a practicării atletismului apare un dezechilibru între musculatura membrelor inferioare și musculatura trenului superior, ce duce la o supraîncărcarea coloanei în timpul efortului. Drept urmare din cauza acestui dezechilibru se instalează deficiențele coloanei vertebrale de tipul scoliozelor, cifozelor sau lordozelor.

Unii autori sunt de părere că mai important decât forța musculară este rezistența musculară din contracțiile musculare posturale, care trebuie menținută sau care se repetă ciclic. Tulburările posturale sunt asociate cu caracterul repetitiv al alergării și cu anumite exerciții specific pe fond de oboseală, care cauzează un stres ridicat la nivelul coloanei vertebrale a sportivului adolescent. La atleții cu probleme de postură apar și dezechilibre musculare, care implicit afecteză obținerea performanțelor, și în același timp, creează fondul unor accidentări.

În zilele noastre cercetătorii își îndreaptă atenția spre influențele pe care le are sportul asupra posturii. În procesul de pregătire al alergătorilor nu se acordă suficientă atenție dezvoltării musculaturii abdominale, a spatelui, a umerilor și a brațelor. Ca urmare rezultă un dezechilibru între musculatura membrelor inferioare și musculatura trenului superior, ceea ce duce la o supraîncărcare a coloanei vertebrale în timpul efortului. Pe fondul acestui dezechilibru se instalează deficiențele coloanei vertebrale de tipul cifozelor, lordozelor sau scoliozelor.

 Kinetoprofilaxia deficiențelor posturale

             Conceptul de profilaxie/kinetoprofilaxie înseamnă ansamblul tuturor măsurilor medico-sanitare sau de altă natură impuse pentru prevenirea apariţiei bolilor.

Kinetoprofilaxia, prin intermediul exerciţiului fizic studiază procesul de optimizare a stării de sănătate a organizmului, de prevenire a îmbolnăvirii şi a îmbătrânirii timpurii a acestuia.

Profilaxia în mod general este clasificată în:

• profilaxie primară – urmăreşte prevenirea apariţiei bolii;
• profilaxia secundară – după diagnosticul bolii urmăreşte prevenirea apariţiei sechelelor specifice;
• profilaxia terţiară – urmăreşte prevenirea apariţiei unor agravări şi complicaţii.

Obiectivele principale (generale) ale profilaxiei/kinetoprofilaxiei sunt:

• prevenirea îmbolnăvirilor;
• păstrarea la un anumit nivel a capacităţii de efort;
• păstrarea/ameliorarea funcţiei musculo-articulare;
• evitarea supraponderalităţii/obezităţii;
• menţinerea posturi corecte a corpului;
• prevenirea compromiterii funcţiei nervoase;
• educarea încrederii în sine şi a gândirii pozitive;
• prevenirea modificărilor afective şi emoţionale;
• menţinerea activităţilor sociale;
• păstrarea apetitului alimentar;
• prevenirea apariţiilor insomniilor;
• menţinerea funcţiei sexuale.

Efectele exerciţiului fizic asupra organismului

 Exerciţiul fizic, prin repetarea unor cicluri de mişcări influenţează dezvoltarea fizică şi capacitatea de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile.

 Exerciţiile fizice au multiple efecte asupra organismului:

• morfogenetice (plastice);
• funcţionale;
• profilactice;
• terapeutice;
• educative;
• psihice;

Efectele exerciţiilor fizice asupra oaselor:

• creşterea afluxului de sânge stimulează osteogeneza;
• forma şi structura intimă aoaselor sunt influenţate prin orientarea trabeculelor pe direcţia forţelor mecanice care acţionează asupra osului (presiuni, tracţiuni, întinderi, răsuciri);
• previn osteoporoza de inactivitate (sedentarism) limitând deteriorările microstructurale ale ţesutului osos.

Indicaţia practicării exerciţiilor fizice în scop profilactic este justificată prin efectele benefice asupra dezvoltării fizice armonioase, păstrării posturii corecte a corpului, prevenirea osteoporozei şi corectării deficenţelor de postură în cazul în care acestea apar. Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice (statice, de forţă, de rezistenţă) interesează scheletul la toate vârstele într-un scop sau altul, exerciţiile având indicaţii metodice de aplicare specifice vârstei şi diagnosticului celor care le practică.

Efectele exerciţiilor fizice asupra articulaţiilor

Exerciţiile fizice în timp influenţează:

• forma şi întinderea suprafeţelor articulare;
• grosimea catilagiului articular, prin stimularea condrogenezei;
• măresc rezistenţa şi elasticitatea capsuloligamentară;
• influenţează sistemul fibros periarticular, structura şi orientarea acestuia pe direcţia solicitărilor mecanice.

Aceste influenţe importante, instalate pe cale directă sau reflexă, asigură amplitudinea crescută/normală a mişcărilor.

Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor

Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor, baza kinetologiei medicale se reflectă sub multiple aspecte:

• influenţează forma muşchilor şi orientarea acestora, corespunzător amplitudinii şi direcţiei mişcărilor efectuate;
• creşterea volumului fibrelor musculare, urmare a creşterii volumului sarcoplasmei, înbunătăţind forţa musculară.

Aceste efecte morfogenetice asigură funcţionalitatea normală a aparatului locomotor:

• dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară;
• contribuie la formarea posturi corecte a corpului;
• corectează postura corpului în urma apariţei deficenţelor fizice;
• dezvoltă funcţiile motorii şi le perfecţionează;
• recuperează funcţiile motori afectate de accidente sau de înbolnăvirii.

În urma practicării exerciţiilor fizice, la nivelul unităţii neuromioartrokinetice se înregistrează efecte multiple:

• creşte mobilitatea şi stabilitatea articulară;
• înbunătăţirea proprietăţii muşchilor (elasticitatea, troficitatea, excitabilitatea, contractilitatea);
• măresc debitul sanguin muscular, prin mobilizarea capilarelor de rezervă cât şi prin dilatarea capilarelor care irigă muşchiul în repaus (de la 4 la 80ml/min/100g muşchi);
• modificări biochimice însemnate (scade cantitatea de potasiu, creşte cantitatea de sodiu, magneziu, fier, calciu), deasemenea creşte cantitatea de glicogen, de fosfolipide şi fosfocreatină, mărind potenţialul energetic al muşchilor;
• perfecţionarea coordonării şi preciziei mişcărilor;
• ameliorează segvenţialitatea normală a mişcării, asigurând formarea schemei motorii corticale.

Efectele exerciţiilor fizice asupra aparatului respirator

            Efectele exerciţiilor fizice la acest nivel se remarcă prin:

– intensificarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular;

– creşterea volumelor şi capacităţilor pulmonare;

– creşterea elesticităţii toracice şi a compliaţei pulmonare;

– ameliorarea indicilor funcţionali;

– creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (Et – elasticitatea toracică de la 5-7 cm la 9-15cm la sportivi de performanţă în unele sporturi);

– reglarea conştientă a respiraţiei – trecerea de la respiraţia diafragmatică la cea toracică şi invers, crează noi conexiuni reflexcondiţionate oferind posibilitatea adaptării respiraţiei la tipul de exerciţiu efectuat.

Efectele exerciţiilor fizice asura aparatului cardiovascular

La nivelul aparatului cardiovascular, exerciţiile fizice înregistrează efecte variate precum:

• creşterea circulaţiei sanguine arteriale şi venoase care reduce travaliul cardiac (contracţii sistolice mai ample şi mai rare);
• creşterea debitului sistolic, scăderea debitului/minut, datorită creşteri diferenţei arteriovenoase, care asigură utilizarea eficientă a oxigenului în ţesuturi;
• este favorizată circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici de metaboliţi, prin stimularea deschiderii unor capilare de rezervă;
• creşte frecvenţa cardiacă, creşte tensiunea arterială, prin modificări adaptative în urma practicării exerciţiilor fizice se instalează bradicardia, tensiunea normală şi hipertrofia cardiacă.

Efectele educative ale practicării exerciţiilor fizice

Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice se produc la toate vârstele. Cele mai importante şi mai stabile influenţe educative se înregistrează în perioada de creşere şi dezvoltare fizică şi psihică şi intereseză în principal sfera neuro şi psihomotrică.

Formarea şi consolidarea posturi corpului, toate manifestările motrice, gestuale, devin mai corecte în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice.

Funcţiile intelectuale, afective, volitive sunt influenţate favorabil de exerciţiile fizice contribuind la formarea caracterului şi a personalităţii.

Efectele educative ale exerciţiilor fizice au fost remarcate de-a lungul timpului de toţi mari pedagogi ai omenirii.

Efectele profilactice ale practicării exerciţiilor fizice

Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice contribuie la menţinerea stării de sănătate şi prevenirea îmbolnăvirilor prin creşterea capacităţii de apărare a organismului.

Practicarea sub formă de gimnastică, jocuri, turism, sporturi diverse, jogging, exerciţile sau activităţile fizice trebuie să aibă un caracter sistematic. Pentru persoanele de vârsta a treia se recomandă exerciţii fizice analitice, cu o durată de 8-12 minute, executate de 2-3 ori pe zi. Prtogramul de gimnastică de întreţinere cu o durată medie de 20-30 de minute, trebuie executat într-un ritm moderat, adaptat caracteristicilor individuale ale fiecărui vârstnic (patologia asociată).

Din programul acestui tip de gimnastică nu trebuie să lipsească exerciţiile de gimnastică respiratorie ştiut fiind faptul că la această etapă a vieţii capacitatea vitală scade şi volumul rezidual creşte.

Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice

            În funcţie de diagnostic. Stadiul boli predominante, vârstă, sex, afecţiuni asociate, temperament, exerciţiile fizice terapeutice se constitue în program terapeutic recomandat în vederea restabilirea stării de sănătate în vederea tratării boli respective şi restabilirea stării de sănătate. Efectele terapurice ale exerciţiilor fizice se clasifică în specifice:

• refacerea musculară (volum, proprietăţi);
• ameliorarea mobilităţii articulare;
• educarea/reducarea neuromotorie;
• ameliorarea tulburărilor de echilibru şi coordonare;
• corectarea posturii/aliniamentului corpului.

Efectele nespecifice ale exerciţiilor fizice terapeutice au caracter general şi se resimt la  nivelul întregului organism prin normalizarea marilor funcţii organice şi psihice.

Efectele exerciţiilo fizice asupra psihicului.

În urma practicării exerciţiilor fizice se constată îmbunătăţirea stării generale, a tonusului psihic, creşterea încrederii în sine, în posibilităţile de vindecare, încrederea în tratament şi terapeut. Disconfortul fizic şi psihic este conceput de orice persoană a cărei sănătate este afectată.

Exerciţiile fizice practicate în scop terapeutic, de recuperare acţionează asupra acestora prin mecanism psihogen. La baza influenţei psihogene se regăsesc aşa numitele reflexe „corticale pozitive” care provoacă participarea activă a individului la propria vindecare.

Efectele sociale ale exerciţiilor fizice

            Scopul final al oricărei terapi este de reintegrare a pacientului în mediul său anterior înbolnăvirii: familial, social, profesional sau sportiv.

Exerciţiile fizice, prin efectele sale multiple contribue esenţial la recuperarea capacităţilor fizice, funcţiilor organice şi psihice afectate de boală sau accident şi/sau la limitarea pe cât posibil a infirmităţiilor.

 Metode și mijloace de terapie a deficiențelor de postură la adult

Masajul reprezintă prelucrarea metodică și sistematică a părților moi ale corpului uman atât prin mijloace manuale, cât și prin mijloace instrumentale, cum ar fi cele mecanice, hidrice sau electrice.

Scopurile aplicării masajului sunt diverse, practicarea acestuia vizând un scop igienic, de întreținere a sănătății sau de prevenire a unor tulburări funcționale, un scop terapeutic, ceea ce înseamnă că masajul urmărește tratarea unor afecțiuni organice, funcționale sau traumatice.

Indiferent de procedeul de masaj aplicat, efectele se obțin pe două căi: pe cale mecanică sau directă și pe cale reflexă sau indirectă.

            ,,Efectele obținute pe cale mecanică sunt rezultatul schimbărilor fizice ale tensiunii din țesuturi și se obțin ca urmare a aplicării tuturor procedeelor și tehnicilor, care produc modificări în concentrația umorilor.”

            Efectele reflexe sunt obținute datorită excitațiilor de la nivelul terminațiilor nervoase, localizate la periferia corpului, prin stimularea receptorilor ce declanșează o multitudine de reacții fiziologice sau biochimice, reacții ce vor avea efect asupra funcțiilor de nutriție, circulație, excreție sau sensibilate.

            Principalele efecte ale masajului sunt:

○ stimularea funcțiilor aparatelor cardiovascular și respirator;

○ metabolismul local beneficiază de o creștere semnificativă;

○ efect deosebit de important în ceea ce privește detoxifierea organismului, favorizând procesele de eliminare a transpirației, dar și a secrețiilor sebacee;

○ influențarea secrețiilor hormonale din piele și țesut conjunctiv subcutanat;

○ influențarea pozitivă a procesului de termoreglare;

○ creșterea elasticității și a supleții țesuturilor;

○ diminuarea contracturilor musculare și prevenirea retracțiilor articulare;

○ tonifiere musculară și troficitate tisulară;

○ obținerea unor efecte subiective, pacientul resimțind o stare de bine, mai ales după dispariția încordării de  nivel psihic și a oboselii musculare.

Înotul nu trebuie să lipsească din programul celor care au probleme cu coloana vertebrală (cifoza, lordoza, scolioza), precum și al celor cu afectiuni cardiovasculare sau reumatice.

Nu întamplător, kinetoterapeuții definesc înotul ca fiind „arta de a armoniza functțile aparatului respirator cu mișcările coordonate ale segmentelor, într-un mediu atipic ființei umane – apa”, pentru a asigura propulsia corpului și echilibrul pe o suprafață instabilă”.

Cu alte cuvinte, corpul are nevoie să se miste si intr-un mediu diferit față de cel cu care e obișnuit, cu scopul de a-și regasi echilibrul. Dar efectele terapeutice ale acestui sport devin și mai vizibile atunci când acesta este asociat și cu alti factori de mediu precum aer, soare.

Executarea mișcărilor în apă prin înot este ușurata în primul rând de legea lui Arhimede conform căreia un corp scufundat într-un lichid își pierde o parte din greutate, aceasta fiind preluată de către lichid. Drept urmare, și efortul muscular este mai puțin obositor, având chiar un efect tonifiant. De altfel, în multe afecțiuni se recomandă asocierea înotului cu gimnastica medical.

Kinetoterapia prin exercițiile pe care le utilizează ajută  la tratarea deficiențelor fizice. Pot fi efectuate exerciții din toate pozițiile fundamentale, se pot folosi saltele, mingi ortopedice, fizioball, gantere și toate celelalte obiecte pe care o sală de kinetoterapie le conține.

În tratamentul cifozei se urmărește tonifierea în regim de scurtare a musculaturii spatelui, tonifierea în condiții de alungire a musculaturii abdominale și toracice, corectarea sau prevenirea deviațiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau ale celorlalte segmente.

Kinetoterapia în lordoză are rolul de a reeduca postura, de a restabili suplețea la nivelul musculaturii lombare, de a recupera forța musculară și de a reechilibra coloana vertebrală în ansamblul ei.

În ceea ce privește scoliozele kinetoterapia acționează în sensul corectării deviațiilor coloanei vertebrale în plan frontal. În cadrul exercițiilor se urmărește tonifierea musculaturii în regim de scurtare pentru musculatura de partea convexitații și în regim de alungire pentru musculatura de partea concavității.   

            Hidrokinetoterapia reprezintă metoda exercițiilor kinetice executate în apă.

Hidrokinetoterapia reprezintă  una din principalele forme de refacere a funcțiilor diminuate în urma unor afecțiuni sau traumatisme. În același timp, metodele de recuperare medicală în apă au indicații largi în majoritatea capitolelor patologice (aspect terapeutic) și mai modern în profilaxia primară a unor grupe largi de afecțiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului cardio-vascular, aparatului respirator etc.

            Obiectivele recuperării medicale în cadrul reabilitării funcționale sunt realizate cu exercițiu fizic în apă, acesta fiind o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată sistematic în cadrul unui proces educațional organizat, având ca scop realizarea unor obiective stabilite.

 Majoritatea afecțiunilor sunt cele de la nivelul coloanei vertebrale, urmând cele de la nivelul segmentelor inferioare. Kinetoterapeutul va alcătui un program de recuperare medicală care va fi urmărit cu strictete de acesta, având ca țel final atingerea pragurilor stabilite.

Metoda Klapp este folosită în tulburările de statică vertebrală și poate fi utilizată și pentru deformațiile în plan sagital, însă este specifică tratării scoliozelor. La baza acestei metode stau observațiile autorului asupra patrupedelor care nu prezintă această deficiență.

Esența metodei constă în punerea rahisului pacientului paralel cu solul, pozitție facilitatorie pentru lucru corectiv. Metoada recomandă abordarea  a 5 poziții inițiale, una orizontală, pe genunchi cu sprijin pe palme, 2 poziții ascensionate, peste orizontală și 2 poziții joasă, cu trunchiul aplecat. Pozițiile redresate înalte au efecte corective la nivelul segmentului superior dorsal, iar cele joase au efect la nivel lombar. De asemenea metoda permite adoptarea a 5 poziții cifozante, situate în sens invers celor lordozante. Klapp a prescris și două tipuri de mers: mers încrucișat pentru scoliozele în C și mers cu mâna și piciorul de aceeași parte pentru scoliozele în S.

Metoda Mezieres este utilizată pentru tratrea lordozelor.

După Mezieres, la originea tuturor deformațiilor este lordoza. Atât pozitia verticală cat si miscarea membrelor inferioare și superioare determină curburi lordotice. Deasemenea, incercarea de a corecta o cifoza este necesar sa reducem mai inainte lordoza (cervicala lombara) ceea ce duce la concluzia ca lordoza este la originea cifozei. Cifoza nu apare fara accentuarea lordozei iar daca fixam lordozele , flexia trunchiului nu se mai poate face, ceea ce denota ca cifoza compenseaza lordoza. Asa se explica de ce nu se poate corecta o cifoza dorsala prin exercitiile obisnuite de extensie, pana cand nu se corecteaza mai intai lordozele(cervicala, lombara). Tot Mezieres arata legatura ce exista intre trunchi si membre care se pune in evidenta si mai mult in cazul tratamentului cifozelor : Esecul sau reusita tratamentului depinde de felul cum tinem seama de aceasta. Pentru elucidarea problemei , autoarea da exemplul urmator : Spatiul popliteu al membrelor inferioare este o a treia concavitate posterioara alaturi de cele doua lordoze, cervicala si lombara. Intinderea picioarelor in timpul miscarilor de trunchi determina o stergere a lordozei, iar refacerea curburii lordotice determina flexarea membrelor din genunchi. Lordoza este insotita de rotarea interna a membrelor superioare si inferioare, mai mult lordoza si rotarea interna a picioarelor constituie cauzele genunchiului recurbet si stabilirea ligamentara. O alta problema legata de lordoza se refera la muschiul diafragm care este blocat in inspiratie in timpul efortului , ceea ce determina o ridicare si fixare in pozitie ridicata a umerilor. Muschiul diafragm este un muschi lordozan, daca tinem seama de insedrtiile sale pe vertebrele 2,3 sau 4 lombare , asemanatoare cu cele ale psoasului. Fixand insertiile diafragmului, blocam respiratia, fixam lordoza si permitem un punct fix altor muschi lordozanti-spinalii, in felul acesta miscarile respiratorii ramanand reduse. De aici necesitatea de a elibera respiratia in toate exercitiile in care participa muschiul diafragm.

 Deficiențele de postură evidențiate la nivelul coloanei vertebrale pot fi o consecință a musculaturii insuficient dezvoltate pe fondul oboselii fie din antrenament fie din pozițiile vicioase menținute mult timp la locul de muncă ori în viața de zi cu zi.

În ceea ce privește sportivii greșelile de tehnică necorectate la timp își pun amprenta asupra modificărilor de bazin și a mișcărilor compensatorii care acoperă deficitul de tehnică. Partea bună este că se poate interveni cu exerciții pentru corectarea greșelilor și a atitudinilor vicioase.

Testul în oglindă pentru autoevaluarea posturii corporale este un instrument la îndemâna oricui și un mijloc ce poate fi utilizat fără instruire prealabilă în vederea depistării din timp a devierilor de la postura normală.

Kineterapeuți trebuie sa acorde intotdeauna o atenție deosebită asupra posturii pacienților și trebuie să îi încurajeze să adopte poziții corecte la locul de muncă, în cadrul antrenamentelor și în toate activitățile de zi cu zi.