Get Social With Us

Redorile articulare

 redorile articulareRedorile articulare

Sunt caracterizate prin limitarea mişcărilor normale ale uneia sau mai multor articulaţii.

 Etiologie şi incidenţă

    Cauzele cele mai frecvente care apar in redorile articulare sunt imobilizările ca urmare a fracturilor şi luxaţiilor. Acestea sunt fie imobilizări în aparate ghipsate sau de mase plastice, fie imobilizări la pat pe durată lungă, neînsoţite de mobilizarea articulară din vecinătatea fracturilor sau a articulaţiei luxate (după reducerea luxaţiei).

Mai este posibilă redoarea articulară şi ca urmare a neutilizării unei articulaţii (sau neefectuării mişcărilor normale la toată amplitudinea). Acest lucru se poate produce în cadrul unor boli îndelungate care fac imposibilă imobilizarea activă a articulaţiilor (come, boli grave însoţite de imobilizări prelungite la pat sau de paralizii), sau în cadrul unor boli în care mobilizarea articulaţiei este dureroasă şi este evitată de pacient (de pildă în periartroza scapulo-humerală).

  Forme clinice

Redorile articulare pot fi relativ recente (când mai pot fi tratate prin mobilizare sau artroliză nesângerândă) şi vechi (când este necesară artroliza). Pentru periartroza scapulo-humerală există forma posttraumatică şi cea netraumatică.

  Diagnostic clinic

Este uşor de făcut, prin depistarea restrângerii mobilităţii articulare.

 Anamneza. Se stabileste dacă a existat un episod traumatic în antecedente şi dacă el s-a

soldat cu o fractură, luxaţie, ruptură tendinoasă sau ligamentară, hematom

sau contuzie simplă. Este importantă data accidentului şi felul lui, precum şi

tratamentul urmat. De asemenea, pentru afecţiunile netraumatice, se va stabili data de

la care mişcările articulare au început să fie mai restrânse şi intensitatea durerii la

tentativa mobilizării articulaţiei.

 Semne clinice subiective şi obiective. Dintre semnele subiective, apare de regulă

durerea de mare intensitate la orice tentativă de a mobiliza articulaţia peste o anumită

amplitudine, precum şi impotenţa funcţională, relatată de pacient. Dacă articulaţia este

complet blocată (ankiloză), durerea dispare, dar mişcarea devine imposibilă.

Cotul posttraumatic

   Traumatismele cotului în sine, dar și imobilizarea cotului impusă de aceste traumatisme determină de cele mai multe ori redori strânse, greu reductibile. Limitarea severă a mobilității cotului posttraumatic are la bază: organizarea colagenică consecutivă edemului între planurile de alunecare, retracții musculotendocapsulare, artrita posttraumatică, calusul vicios, osteomul periarticular( uneori depunerea de calciu se face chiar la grosimea capsulei), cicatriceea retractilă, fragmentul osos intraarticular.

     Recuperarea funcțională a cotului trebuie să înceapă cu profilaxia redorii sau cel puțin cu profilaxia unei redori disfuncționale severe. Aceasta înseamnă:

  • Imobilizare de scurtă durată( cca 2-4 săptămâni) în aparat gipsat urmată de imobilizare în atele bivalve, cu schimbarea alternativă a poziției
  • Imobilizarea de la început în atele care se alternează de câteva ori e zi în pozițiile maxime de flexie- extensie
  • Mobilizări active ale umărului, pumnului, mâinii, precum și exerciții decontracturante ale umărului și coloanei cervicodorsale superioare ( Jacobson)

 În perioada imediat următoare imobilizării( primele 2-3 săptămâni) există următoarele indicații:

  • Dacă persistă un proces inflamator, se vor utiliza atele posturale în poziție de flexie și extensie maximă care se vor schimba la 3-6 ore
  • Mișcări active ajutate și pronosupinație; la început de mică amplitudine, aceste mișcări devin treptat tot mai ample, pe tot arcul de mișcare posibil
  • Exerciții de relaxare-decontracturare a umărului și membrului superior( mai ales acelea care acționează pe flexori)
  • Hidrokinetoterapie caldă, cu mișcări facilitate de apă
  • Mișcări active ghidate de kinetoterapeut pe diagonalele membrului superior, cu cotul flectat și cu cotul extins

Treptat, ghidajul se transformă într-o ușoară , apoi moderată rezistență de către kinetoterapeut.

Consideratii clinice si radiologice:

Din punct de vedere clinic la copil diagnosticul se pune mai greu decat la un adult deoarece copilul nu colaboreaza. In general diagnosticul clinic se pune urmarind simptomele urmatoare: durere, impotenta functionala, tumefiere, uneori edem local, etc

Redoare articulară- este determinată de organizarea fibroasă a colagenului prin polimerizarea fibrelor acestui proces ce fixează planurile de alunecare articulară și periarticulară. Redoarea poate fi data si de retracturi musculare sau cicatrici vicioase ale tegumentului. Daca redoarea articulară este dată de lezarea părților moi, ea se recuperează 100%. Daca redoarea articulară este dată de cauze intraarticulare ea va fi mult mai greu de tratat.

 Rezistența la recuperare a unei redori articulare-va ține de leziunea articulară care a determinat-o dar și de articulație. Imobilizarea cu ghips determina un proces inflamator sinovial insoțit de hipertrofie sinovială și aderentă a sinovialei la cartilajul articular ducând la o redoare articulară. Studiile fiziologice au demonstrat că imobilizările prelungite în aparat ghipsat duce la o invadare a articulațiilor cu țesut fibros care treptat se transformă în țesut osos.

 Redoarea articulară netratată corect poate duce la o anchiloză.(anchiloza este ireversibilă). Cu cât o fractură este mai apropiată de o articulație cu atat articulația va suferi funcțional mai mult. Cu cât durata de imobilizare va fi mai mare cu atat redobândirea funcțională este mai dificilă

 Redoarea articulară

Tratamentul igieno-dietetic.

Igiena are un rol foarte important, ştiut fiind că o mână murdară venind în contact cu alimentele pe care omul le consumă, pot dăuna întregului organism. Dacă toate aceste norme nu vor fi bine aplicate atât înainte, pentru menţinerea sănătăţii cât şi după anumite tratamente, după ce acestea au fost tratate prin diferite metode, tratamentul va fi totdeauna în zadar şi ineficient, indiferent cât de bine va fi aplicat. După şocul traumatic, în prima zi alimentaţia bolnavului trebuie să fie lichidă. În perioada de vindecare alimentaţia trebuie să fie bogată în proteine şi calorii.

 Tratamentul medicamentos.

După traumatisme, medicaţia se face în general în direcţia combaterii durerii şi reducerea proceselor inflamatorii. Pentru aceste obiective se foloseşte:

Medicaţia antalgică – se foloseşte de obicei în durerile cu intensităţi mai mari. Sunt folosite:

–  Infiltraţii cu xilină 1% cu sau fără hidrocortizon în zone limitate;

–  Calmante în cazul durerilor articulare;

–  Termoleptice (Antideprin, Teprin);

–  Neuroleptice (Toridazin).

Medicaţia antiinflamatoare – sunt utilizate mai frecvent fenilbutazona, indometacin,

aspirina, brufen, precum şi diferite unguente ca: hidrocortizon, fenilbutazona, salicilat de

metil, diclofenac.

Tratamentul medicamentos, antialgic sau antiinflamator trebuie însoţit de un regim alimentar deosebit.

Tratamentul redorilor articulare. Principalele obiectivele:

Mijloace folosite în tratarea durerilor:

 Dupa degipsare se vor face:

  • curenti dinamici;
  • curenti galvanici;
  • curenti de inalte/medie frecvente, unde scurte si microunde;
  • curenti inflamatorii (aparat vibro-masaj);
  • căldura locală (nu se aplică în cazul inflamatiilor);
  • crioterapia (a nu se aplica la plica cotului – se pot forma cheaguri de sânge)

     Tratamentul inflamațiilor se realizează prin repaos și postură:

  • aceste mijloace relaxeaza articulatia
  • repaosul este relativ deoarece la intervale de 2 – 3 ore se aplica mijloace kinetoterapeutice la pat
  • posturarea se poate realiza cu ajutorul cu ajutorul pernelor, sulurilor saudiferiti bureti;

   Aplicatii reci – se realizează cu:

  • comprese reci cu sulfat de magneziu
  • comprese cu gheață, local (schimbate de 3-5 ori/zi)
  • masaj local, apare hiperemie locală;

   Dezvoltarea mobilității:

  • acest obiectiv îl îndeplinim în momentul în care durerea și inflamația au dispărut sau s-au diminuat. Mijloace folosite:
  • posturarea
  • mobilizarea pasivă(priza-apuca segmentul șicontrapriza-deasupra articulației)
  • tracțiuni continue in ax
  • mobilizarea sub anestezie
  • mobilizarea activo-pasivă
  • mobilizarea activă
  • cu aparate și pe aparate

     Gimnastica medicală este una dintre formele de aplicare ale kinetoterapiei şi constă din exerciţii, procedee şi metode speciale organizate şi puse în slujba prevenirii şi corectării deficitelor fizice, organice sau psihice. Exerciţiul fizic este mijlocul de bază al gimnasticii terapeutice, aceasta constituindu-se, ca urmare a experienţei practice şi teoretice acumulate, în diferite procedee care se aplică identic în toate cazurile analoage.

      Efecte morfogenetice şi morfoplastice- mişcarea determină o bună irigaţie sangvină şi nutritivă a oaselor solicitate în efort, acestea dzvoltându-se normal. În cazul articulaţiilor determină şi întreţine forma, condiţionează întinderea suprafeţei articulare, grosimea cartilajului articular, lungimea şi rezistenţa ligamentelor, a capsulei articulare în funcţie de tensiunea exercitată la nivelul acestora

 Mobilizarea sub anestezie:

  • bolnavul este anesteziat, kinetoterapeutul aplică mobilizări pasive articulației;
  • exista atât avantaje cât și dezavantaje deoarece durerea nu mai poate fi depistată;
  • avantaje: obținerea unui unghi mai mare într-un timp foarte scurt;
  • dezavantaje: în caz de redoare articulară dată de țesutul fibros, în cadrul articulațieirespective tesutul fibros se rupe, iar articulația se va umple de sânge;

 Mobilizarea activo-pasiva:

  • cuprinde combinarea exercițiilor pasive cu cele active. Nu se aplică mobilizări pasive la cot decat doar de un specialist bine informat;

 Mobilizarea activă:

  • reprezintă baza kinetoterapiei în recuperare;
  • pot fi aplicate exercițiile în funcție de obiectivul urmărit;
  • în mișcarea activă putem folosi miscarea activă liberă și pe cea cu diferite obiecte(bastoane,gantere, scripeti, cercuri, …);

Mişcările pasive-sunt întotdeauna precedate de căldură şi masaj. Amplitudinea mişcărilor active creşte progresiv în timpul unei şedinţe atingând maximul posibil, moment când practic se transformă în întinderi. Se mobilizează separat fiecare articulaţie, se începe cu cele distale, şi apoi se trece treptat spre cele proximale. Mobilizările se fac în toate planurile de mobilitate ale unei articulaţii. Prizele asistentului vor fi făcute în aşa fel încât să mobilizeze numai o articulaţie. Niciodată nu se va trece pe o articulaţie prin intermediul altei articulaţi interpuse. Mobilizările pasivo-active-fac trecerea spre mobilizările active şi sunt indicate în 2 cazuri principale:

– Când forţa musculară este încă prea slabă pentru a asigura întreaga amplitudine

– Când mişcarea activă singură nu se face pe direcţiile de mobilizare fiziologice

Mobilizările active-reprezintă incontestabil baza recuperării mâinii post-traumatice. Modalităţile tehnice de realizare ale lor sunt variate (în apă, pe uscat, cu şi fără ajutorul diverselor instalaţii), dar cele mai folosite sunt exerciţii libere, exerciţii cu încărcare degreutăţi şi contracţii izometrice deoarece mâna are o multitudine de mişcări simple şi asociate. Sedinţele vor fi scurte dar repetate de mai multe ori în timpul unei zile.

Mişcarea pasivă şi pasiv-activă solicită sistemul osteoarticular şi muscular, influenţândule

mecanic şi stimulându-le funcţional, intreţinându-le calitativ. De asemenea, activează circulaţia, deci şi nutriţia. Dar cele mai importante efecte ale acestor mişcări sunt acelea de bătătorire a căilor nervoase, care ţin „trează” scoarţa cerebrală pentru conducerea şi coordonarea tuturor acţiunilor corpului.

  Dezvoltarea stabilității se realizează prin:

  •  obținerea unei musculaturi puternice, folosind ca mijloace exercițiile fizice terapeutice cu rezistente. Rezistența poate fi manuală (mâna kinetoterapeutului) și cu diferite obiecte(aparate, saci cu nisip, etc.)

Traumatismele cotului pot determina urmatoarele leziuni : contuzii, plagi, arsuri, entorse, luxatii, fracturi, leziuni de nervi si vase. Acestea pot lasa o gama diversificata de sechele posttraumatice, sechele care urmeaza programe diferite de recuperare, dar care respecta obiectivele majore pentru recuperare.

      Obiectivele kinetoterapiei :

  • combaterea durerii si a redorii articulare;
  • refacerea mobilitatii articulare;
  • refacerea fortei musculare;

       Mijloace folosite :

Pozitionarea membrului superior afectat

       * Cu brațul în ușoară abducție, antebrațul în supinație; se plasează un săculeț de nisip in 1/3 proximală a antebrațului.

       * Cu cotul fixat pe o orteza statică, în poziție de flexie, apoi de extensie.

Exerciții de reeducare globală a cotului

Mobilizări active ( baza recuperării cotului ) și active cu rezistență

No Comments

Post a Comment